Actul IV

O cameră a castelului. În fund, un pat de stejar cu perdele de in.

Perdelele acoperă patul. Lângă pat, o piele de urs şi două de lup. O masă.

Pe masă, felurite doftorii şi paharul de alabastru. În fundul patului Domnul nostru Isus Christos pe cruce. O uşă de paraclis. Un iconostas. În stânga, o uşă cu trei trepte şi o fereastră care se deschide în curtea castelului. Intrare în dreapta. Se crapă de ziuă. La început s-aud păsările cântând. Un scaun cu stema Moldovei în planul întâi.

 

Scena I

DOAMNA MARIA, IRINA, REVECA, OANA.

IRINA: Culcă-te, frumoasă doamnă, n-ai închis ochii toată noaptea...

REVECA: Măcar un ceas, doamnă.

DOAMNA MARIA: Să-l fi văzut, o! Irino! Cu ce foc vorbea ascunzându-şi durerile... părea un sfânt!... Câ câtă lepădare de sine şi-a scos mantia domnească şi-a pus-o pe umerii lui Bogdan... A târât pe Bogdan pe tron, a îngenuncheat, a dat să-i sărute mâna... şi s-a rostogolit... o!...

IRINA: Osteneala, măria-ta.

REVECA: De când se-ntoarse din pustia de Pocuţia...

DOAMNA MARIA: Sât... Să nu te auză că vorbeşti aşa.

OANA (se duce în vârful picioarelor la pat): Doarme domnul, doarme.

IRINA: E zobit de osteneală.

REVECA: A adormit? Se face bine.

DOAMNA MARIA: Să te-auză Maica Domnului! (S-aude gemând.

Doamna Maria se duce binişor la pat.) OANA: Doarme?

DOAMNA MARIA: Doarme, bogdaproste!

IRINA: Odihnă sufletului fără odihnă!

DOAMNA MARIA: De două nopţi n-a dormit aşa de liniştit. Cum aţipea, lega vorbe fără şir cu unele gânduri întunecate... A! paharnice, vrei ipitropie la scaunul Moldovei... Şi ieri, toată vremea cu ochii la paharnicul Ulea... O fi ceva... Ce să fie?...

REVECA: Nu e nimica...

IRINA: Ca omul bolnav...

DOAMNA MARIA (se duce la fereastră): Şi ce bucurie!... Păsările au început cu limbuţia lor... Cucul s-aude cântând... Soarele răsare aurind munţii... Cerul senin... Şi Ştefan zace... Ce nepăsare! (Plânge năbuşit).

IRINA: Culcă-te, frumoasă doamnă!

REVECA: Ei, da, da...

DOAMNA MARIA: Fie... În odaia d-alături... Rămâi tu, Oană... Cum s-o scula să-mi dai de veste... Auzi?

OANA: Da, doamnă.

DOAMNA MARIA: Mititica, cum se cunoaşte că n-a dormit... (Ies pe uşa din dreapta).

Scena II

OANA, ŞTEFAN, într-un vestmânt de borangic.

OANA: Dă-i, Doamne, somn dulce şi mai dulce, ca la un copil de ţâţă scăldat şi primenit!... Ce zile posomorâte şi ce nopţi lungi... Toată nopticica m-am rugat... Să vedem ce face... (Se duce binişor la pat şi desface perdelile.) A!...

ŞTEFAN: Ce, te-ai speriat, Oană?... Dă perdelile într-o parte...

OANA: Credeam că dormi, doamne, credeam că dormi...

ŞTEFAN: Vino-ncoa... Aşaaa... (Oana îngenunche lângă pat.) Aşaaa...

OANA: Credeam că dormi...

ŞTEFAN: Dormii, ş-am să dorm, ş-am să dorm... Doamna?

OANA: Acum ieşi. Nu crez să-şi fi scos haina... (Se scoală.) Mi-a zis s-o vestesc.

ŞTEFAN: Lasă, Oană, pe biata doamnă să se întinză oleacă... Pe doftori până i-am făcut să iasă... În curând au de lucru... Oană, ţie nu-ţi place să vorbeşti cu mine? OANA: Stăpâne...

ŞTEFAN: Nu, băbătie, nu aşa... Aci... da...

OANA: Cum vrei, măria-ta...

ŞTEFAN: Vreau să vorbim... mult... mult...

OANA: Cum vrea măria-ta, aşa vreau şi eu... Voinţa mărieitale nu-mi dă pas să voiesc altfel... Şi mi-e aşa de drag!

ŞTEFAN: Ce ţi-e aşa de drag?

OANA: Când simţ că-ţi fac plăcere... când îmi zici cum îmi zici...

ŞTEFAN: Băbătie?... Oh!... nimic...

OANA: Ah!

ŞTEFAN: Ce?... Boala mea?... Nu, n-am să mai bolesc multă vreme...

OANA: De ce?

ŞTEFAN: Cum de ce?... Nu vrei să-mi treacă?...

OANA: O! ba da!... Dar măria-ta ai zis tocmai de la lingurea... "n-am să mai bolesc multă vreme..." că... (Oana se şterge la ochi.) ŞTEFAN: Mie nu-mi plac...

OANA: Nici mie... Iacă aşa, ca o proastă...

ŞTEFAN: Î... î... Să te sărut...

OANA: Aş vrea...

ŞTEFAN: Ce?

OANA: Să te faci la loc, să-ncalici pe Voitiş...

ŞTEFAN: Da, da, pe Voitiş...

OANA: Şi să te duci, să te duci, şi să te-ntorci iarăşi biruitor ca totdeauna...

ŞTEFAN: Să mă duc, să mă duc şi să mă-ntorc iar pe Voitiş...

OANA: Iar... În fiece zi de la Dumnezeu, noi, fetele, vorbim de biruinţele măriei-tale, parcă am spune nişte basme vechi...

ŞTEFAN: Da, da... Mâna şi piciorul ăsta blestemat...

OANA: Nu zice aşa, măria-ta... De multe ori mă gândesc că de ce nu fusei eu un băiat... Nu m-aş fi dezlipit de măriata... P-un cal ca un zmeu... c-un paloş ca o limbă de foc... Şi mi-ai fi zis: Ioane... vezi bulucul¹⁸ cela? Să nu mai fie! Şi unde m-aş fi săltat în scări, şi m-aş fi făcut nevăzut, şi m-aş fi întors năduşală şi sânge, şi aş fi zis: Nu mai sunt, măriata!... Ba uneori visez... Dacă...

ŞTEFAN: Oană, ce suflet e-n tine!

OANA: Se vede că tata cine-o fi fost a fost ostaş.

ŞTEFAN (se scoală într-o rână): Da... şi ce ostaş!

OANA: L-ai cunoscut?

ŞTEFAN: Fireşte!... Era un om... de măsura mea... Cu mustăţi aduse... tocmai ca mine... Cu părul alb... Asta... nu... cu părul cărunt şi-l purta lunguleţ... ca şi mine...

OANA: Bietul tata! Şi cum a murit?

ŞTEFAN: Rănit la picior... ca şi mine... Ce fulgere...

OANA: Nu fulgeră, măria-ta...

ŞTEFAN: Ca şi mine... Dă-mi un pahar cu apă...

OANA: Mă duc s-aduc proaspătă de la izvor... (Iese prin stânga). ŞTEFAN: Şstor copii nu le-am spus... păcat!... Şi mi-e aşa de dragă ca ochii din cap... Î... Şi poate să mă duc călare pe Voitiş... E sângele meu în ea... Să-i mărturisesc barim ca-n vis, până mai e vreme... (Se aude Oana suind repede scările.) În inima mea, ca o dulce moleşeală... (Oana vine c-un urcior de argint. Ia paharul de alabastru şi toarnă de sus).

OANA: Ce rece şi limpede e!

ŞTEFAN: Limpede ca privirile tale, ca sufletul tău, ca vorbele tale... numai că privirile, sufletul şi vorbele tale sunt calde ca lumina soarelui de dimineaţă...

OANA: O! măria-ta!

ŞTEFAN: Paharul!...

OANA: Dar nu bea repede... e prea rece...

ŞTEFAN: Nu... (Ştefan bea şi începe să caşte.) Mi-e somn... Îmi cad pleoapele... Oană... (Oana vrea să tragă perdelele.) Nu... parcă aş fi un osândit... Doftorii se vede vă mi-au dat un aromitor... Du-te la fereastră, Oană... (Cască.) Deschide fereastra... Aerul bun, dimineaţa... Soarbe-l pe gură... Răsuflă bine... (Cască, se face că adoarme, apoi începe să vorbească can vis, rar şi cu glasul schimbat.) O!... Ce?... Nu vreau...

OANA (sare de la geamuri): Măria-ta!

ŞTEFAN: ...Pe valea unde se-ntinde umbra norilor ca un oghial ¹⁹...

OANA: A adormit? Aşa de repede? Ca un copil la sânul mă-sei...

Visează...

ŞTEFAN: ...Zidăria cenuşie... Departe... Castelul meu din Hârlău... OANA: L-am turburat cu vorba mea, ca o seacă... Ce să fac? Îl iubesc aşa de mult... Aş vrea să fiu pielea de urs pe care calcă, vesmintele cu care sembracă, sabia de care nu se desparte...

ŞTEFAN: ...E de mult... Nu... Răreşoaia... cânta de te slăvea cântece bătrâneşti... Tot am uitat... Peste câteva luni născu o fată... Da... eu...

Ştefan... tatăl bun al ei...

OANA: De multe ori visezi ce cu gândul n-ai gândi.

Ştefan: ...La doi ani o iau ş-o aduc la curte... Mărturisesc doamnei... Cum e ea bună... o creşte ş-o îngrigeşte ca pe copilul ei...

OANA: Ce Dumnezeu! (Să uită lung la Ştefan). Răsuflarea grea...

Doarme...

ŞTEFAN: ...N-a înţeles... De unde?... Se face mare... Ochii verzi, părul rotunjit pe spate şi galben ca spicul copt... Oana!...

OANA: Poruncă, măria-ta! O! cum mi se bătu inima! Îmi vine să-l deştept. Mâinile mi s-ar topi ca ceara... În vis multe spune omul... ŞTEFAN: ...Mângâierea mea... Rodul meu din urmă... Visul meu... Căci nu i-am spus... Poate să mor...

OANA (se închină): Ferească Maica Domnului de jaful tătarilor şi de moartea voievodului nostru!

ŞTEFAN: ...Pe umărul stâng are un luceafăr... semn că este ea...

OANA: Doamne!... Doarme... Visul lui mă arde... Mâna dreaptă îmi furnică... Ochii verzi, părul rotunjit, doi ani, creşte la castel, nu i-am spus... E vis?... N-am voinţă... Şi-n vis vorba lui e poruncă... Să caut... să mă uit... Ah! rupeţivă, încheietori, dacă nu vă desfaceţi... Oh! D-aia îl iubeam, nu ca roabă, ci ca copil!... (Ş-acoperă ochii şi plânge năbuşit.) ŞTEFAN: Î... î... î...

OANA: Ce, măria-ta?

ŞTEFAN: Ah! ce vis frumos... ş-odată într-unul urât!... Cum mi se bate inima... apă... apă...

OANA: Apă, doamne! Bea apă, să-ţi treacă!

ŞTEFAN: Oană, Oană! Vino încoa, aici... (Îi ia capul în mâini, o priveşte ţintă şi lung ş-o sărută de mai multe ori, pe păr, pe obraji, pe frunte.) Ai înţeles, Oană?...

OANA: Da, măria-ta! (Îi curg lacrămile.) ŞTEFAN: Nu plânge...

OANA: Nu plâng... Sunt fericită şi nefericită... Fericită de vis, nefricită că suferi aşa de mult...

UN CURTEAN: Rareş vrea să intre cu d-a sila... I-am spus...

Scena III

ŞTEFAN, OANA şi PETRU RAREŞ, prăfuit şi noroit.

PETRU RAREŞ (vine din stânga): Doamne!

ŞTEFAN: O! Rareş, eşti ca un câine scăpat din jujău... O! ho!

PETRU RAREŞ: M-a dus iubirea ca vântul şi m-a întors grijea ca gândul.

Am trecut râuri iazuri, mocirle, viroage. Nam ocolit nici deal, nici vale. Mi-a plesnit calul, am prins altul... Al cui o fi? Nu ştiu. Ş-am ajuns.

ŞTEFAN: Tot?

PETRU RAREŞ: Tot, măria-ta!... Oană, să mă iubeşti ca pun frate.

OANA: Cum ţi-am spus, Rareş.

PETRU RAREŞ: C-a p-un frate bun, din aceeaşi mamă şi din acelaşi...

OANA: Cum?

PETRU RAREŞ: Din aceeaşi mamă...

OANA: Da, frate... (Se îmbrăţişează.)

ŞTEFAN: Două ramuri ale aceluiaşi stejar bătrân! Rareş, grozav te aşteptam... Ai! ai!...

OANA: Ce?

ŞTEFAN: Nimic... (lui Rareş) Na. Ia cartea asta. Bag-o în sân. Ia seama la pecetie. Pune caii la un olac ²⁰. Alege unul bine ferecat. Şi la drum. Zi şi noapte. Schimbă caii din popas în popas. Şi să nu te opreşti decât în Ţarigrad. Acolo so dai în mână marelui vizir. Şi să vesteşti tuturora să nu uiţi pe Ştefănel al răposatului Alexandru că ieri am pus pe Bogdan în scaunul Moldovei şi azi, 2 iulie, se strâng glasurile ţării să-l aleagă şi mitropolitul Gheorghe să-l ungă.

PETRU RAREŞ: Da?

ŞTEFAN: De ce te uiţi aşa?

PETRU RAREŞ: Poi...

ŞTEFAN: Poi?

PETRU RAREŞ: Măria-ta...

ŞTEFAN: Nu vezi suflarea mea? Nu simţi încheieturile mele?... Cum să le simţi... Ai!... Ai auzit pe Ştefan văietânduse vreodată?

PETRU RAREŞ: Nu, măria-ta...

ŞTEFAN: L-ai văzut vrodată lungit în pat?

PETRU RAREŞ: Nu, măria-ta...

ŞTEFAN: Mi-a venit veleatul... O tărie mai am: să nu-mi ascunz sfârşitul... (Oana plânge năbuşit.) Ah! Oană, Oană... vino încoa... trăieşte trăieşte moş Ştefan... Rareş, ca vântul! PETRU RAREŞ: Ca vântul!

 

 

 

 

Scena IV ŞTEFAN, OANA, un PIETRAR.

UN CURTEAN: Meşterul pietrar...

ŞTEFAN: Cine?... Să intre... Piatra care s-acopere ce a mai rămas din deşărtăciunea omului...

OANA: Deşertăciunea omului?

ŞTEFAN: Deşărt ca merticul cu boabe când ai golit merticul...

OANA (se sileşte ca să-l înţeleagă): Când ai golit merticul?

ŞTEFAN: N-ar fi totuna... Sunt deşert, dar de deşertăciuni niciodată nam fost plin.

MEŞTERUL PIETRAR: Doamne, iacă ce-am făcut! (Desfăşură un pergament.)

ŞTEFAN: Tu?

MEŞTERUL PIETRAR: Din câte mi-ai spus, măria-ta.

ŞTEFAN: Slovele prea mari şi prea mic chenarul.

MEŞTERUL PIETRAR: Să sporesc chenarul.

ŞTEFAN: Piatra e mărginită de... (Ş-arată.) Dacă sporeşti chenarul în măsura slovelor ca să măreşti... (pe furiş de Oana) tocmai când... ai!... se micşorează... Să se ducă din el ceea ce a fost silnic cuprins şi abia aşteptată să izbucnească slobod... el... ai...! dar nu eu... Dacă măreşti piatra, se supără cei din dreapta şi cei din stânga... Acolo sunt toţi deopotrivă...

OANA: Cine se supără?

ŞTEFAN: Meştere, păstrează măsura. N-am vrut un lucru uimitor, ci cumpănit. Nu-ţi dau pe mână sufletul, ci trupul. (Meşterul pietrar iese prin stânga.)

OANA: Trupul?

ŞTEFAN: Cum? Să-i dau lui să-mi împodobească sufletul?

OANA: Sufletul? Dar ce om ar mai născoci când Dumnezeu n-a mai avut ce dărui?

ŞTEFAN: Taci... Simt ce e durerea...

Scena V

ŞTEFAN, DOAMNA MARIA, îmbrăcată în alb, şi OANA.

DOAMNA MARIA (vine din dreapta): De mult te-ai deşteptat? M-ai păgubit într-o clipă cu ce nu mi-ar da veacurile...

ŞTEFAN: Care veacuri, buna mea Marie? Ale trecute sau ale ce vor veni? Din ale trecute ai ieşit, nu puteai pierde din ceea ce n-ai învăţat. Cele viitoare? Care înţelept nu va zice cu ecleziasticul: o sută de ani ca ziua de ieri? Oană... un pahar de apă... o... o... o!... Aşa-mi placi, Mario!

DOAMNA MARIA: Ce te-a durut, măria-ta?

ŞTEFAN: Pe mine? Tot... Pe mine? Nimic.

DOAMNA MARIA: Ţi-e cald?

ŞTEFAN: Nu.

DOAMNA MARIA: Ţi-e frig?

ŞTEFAN: Nu.

DOAMNA MARIA: Cum te simţi?

ŞTEFAN: Ca doi oameni care ar ieşi din acelaşi om. Unul rănit, celălalt mândru. Mi-e milă de cel rănit, mă duc după cel mândru...

Scena VI

Cei de sus. Hatmanul ARBORE, postelnicul TOADER vin din stânga.

HATMANUL ARBORE: Ce mai faci, măria-ta?

ŞTEFAN: Ce mai face paharnicul Ulea?

HATMANUL ARBORE: El? sănătos.

ŞTEFAN: Adevărat? E mai bolnav ca mine.

POSTELNICUL TOADER: Mai mult se făcea...

ŞTEFAN: Ieri? Nu se făcea, se pregătea să facă... Umbla încet să nu-l simţă nimenea... Cum vi se pare vorba lui?

HATMANUL ARBORE: Nu i s-aude glasul. Şopteşte, nu vorbeşte.

ŞTEFAN: Şi ce şopteşte?

HATMANUL ARBORE: Nimicuri.

OANA: Nimicuri?

ŞTEFAN: Dar ce şopteşte, Oană?

OANA: Ştiu eu, măria-ta?

ŞTEFAN: Fireşte că tu nu ştii, cum e firesc să ştie portarul Sucevei...

HATMANUL ARBORE: Ce să ştiu, măria-ta?

ŞTEFAN: Luaţi seama la Ulea, la Drăgan şi la Stavăr... Bogdan ce face? POSTELNICUL TOADER: Împotriva voinţei lui, ceea ce ia poruncit măria-ta. Scrise lui Vladislav.

ŞTEFAN: Eu nu dau porunci domnului meu...

DOAMNA MARIA: Dar fiului tău?

ŞTEFAN: Până ieri, el asculta, de ieri încoa eu ascult...

POSTELNICUL TOADER: Au să vie doftorii, măria-ta.

HATMANUL ARBORE: Şi noi...

ŞTEFAN: O să s-adune ţara, şi voi slujiţi domnului, nu omului, lui Bogdan, nu lui Ştefan... Să nu se ţeasă vro urzeală...

HATMANUL ARBORE: Împotriva cui?

ŞTEFAN: Împotriva voinţei mele de când eram domn...

HATMANUL ARBORE: Voinţa ta, doamne? Ca apele Ceahlăului când se umflă primăvara. Ce zăgaz n-ar rupe? Cine să puie piepturile?

ŞTEFAN: Ulea... Drăgan... Stavăr...

HATMANUL ARBORE: Dar n-a ruginit sabia care a slujit lui Ştefan! ŞTEFAN: Ho! domol, Arbore... domol... Vârâţi-vă printre cei ce se adună şi spuneţi că voinţa mea e să nu curgă sângele pe locaşul meu ohavnic ²¹...

(Ies Arbore şi Toader prin stânga.)

OANA (lui Arbore): Temeţi-vă de oamenii care şoptesc.

Scena VII

ŞTEFAN, DOAMNA MARIA, OANA, clucerul MOGHILĂ, doftorul

CESENA, doftorul KLINGENSPORN şi doftorul ŞMIl cu nişte legături în mână. Toţi intră prin dreapta.

ŞTEFAN: Sunteţi câteşitrei? Să cunoaşte că v-aţi culcat târziu...

DOFTORUL ŞMIL: Şi după ce s-ar cunoaşte, măria-ta?

ŞTEFAN: Ochii traşi... o! o! o!... Şmil... parcă un zugrav ţi-ar fi încondeiat chipul... Ca un mucenic...

DOFTORUL ŞMIL: Ca un mucenic? Eu? Ca un mucenic?

CLUCERUL MOGHILă: La măria-ta, nu se cunoaşte.

ŞTEFAN: Nu se mai cunoaşte... Nu te gândi la zilele dacuşi, ci la întruchipările de mai nainte...

CLUCERUL MOGHILă: Totdeauna, ai fost ca totdeauna!

ŞTEFAN: Acu, ca niciodată... Şmil, dar ce sunt faşele acelea?

DOFTORUL ŞMIL: Astea? Pentru un copil sau pentru un om mare...

ŞTEFAN: A?... Pentru un bătrân căzut în copilărie... A?

DOFTORUL ŞMIL: Care bătrân? Care copil?

ŞTEFAN: Ho! Şmil... uită-te bine...

DOFTORUL ŞMIL: Iacă mă uit...

ŞTEFAN: Şi nu-i vezi?

DOFTORUL ŞMIL: Ce să văz?

ŞTEFAN: N-ai dormit bine, Şmil...

OANA (nemaiputându-se stăpâni, cade în genunchi): Măriata...

ŞTEFAN: Iacă bătrânul... Iacă şi copilul... Un copil parcă ar fi al meu... parcă... (Îi bagă mâna prin păr.) De mătase... învolt... ca un fum cald prin care ar trece razele soarelui...

OANA: Şi ce vor doftorii, măria-ta?

ŞTEFAN: Vor să te sărut... (O sărută.) Nu-i aşa Şmil?

DOFTORUL ŞMIL: S-o săruţi? La asta mă gândeam!

ŞTEFAN: Mario... Oană... (oftează lung)... ieşiţi... Vă chem eu...

DOAMNA MARIA: Ah!

OANA: Cum oftă, milostivul...

Scena VIII

ŞTEFAN, clucerul MOGHILă, doftorul KLINGENSPORN, doftorul ŞMIL.

ŞTEFAN: Gata?

DOFTORUL CESENA: Şi, ilustrissime.

DOFTORUL ŞMIL: Gata?... Aproape gata... Dacă mi-ai da voie... să stai aşa... cu faţa în jos... Aşa. Şi dacă mi-ai da voie, să trec pe sub măria-ta faşa asta...

ŞTEFAN: O! ho! ho!... Dacă mi-ai da voie, ş-un laţ de gât... Glumiţi, Şmil...

DOFTORUL ŞMIL: Să glumim? E vreme de glumă? Şi cu măria-ta? ŞTEFAN: Desfă, Şmil! Ştefan al Moldovei n-are nevoie să fie legat! (Doftorul Klingensporn aduce un mangal. În foc, fiare cu mânerul de lemn.)

DOFTORUL ŞMIL: Să fie legat? Dar când vom trece cu para focului în sus şi în jos, ca să ardem bine... Cum să nu sară-n sus măria-ta? ŞTEFAN: Vreau! (Doftorul Şmil îi desface legăturile. Ştefan îşi întoarce privirile spre icoană.)Vedeţi?... Nici o legătură... A răbdat piroanele... A ridicat ochii-n sus şi-a zis "Iartă-i pe ei, Doamne, că nu ştiu ce fac!" Şi el a răbdat pentru alţii, şi eu să nu rabd pentru mine? (Se închină, apoi se aşează cu faţa în jos.)

CLUCERUL MOGHILĂ: O!

ŞTEFAN: Aide! (Scena se petrece după perdele.) DOFTORUL KLINGENSPORN: Acum încleştează mâinile.

ŞTEFAN (în torturi): Otce naş ije esi na nebeseh²²...

Tatăl nostru carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele tău... Vie împărăţia ta... fie voia ta... precum în cer şi pre pământ... Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi... Şi ne iartă nouă datoriile noastre, precum şi noi iertăm datornicilor noştri... Şi nu ne duce pre noi întru ispită... ci ne izbăveşte de cel viclean... Că a ta este împărăţia şi puterea...

şi mărirea... şi mărirea... şi slava în veci... şi puterea...

CLUCERUL MOGHILĂ: O! părintele nostru!

ŞTEFAN: ...Şi ne izbăveşte de cel viclean...

DOFTORUL ŞMIL: O! minunat om!

DOFTORUL CESENA: Gesù Maria!

ŞTEFAN (se aude ca din depărtare): Petru Aron... la Răuseni... întinse cursă fratelui său, tatălui meu Bogdan... Şi când îl străpunse, Bogdan îi zise... Câine, ce-ai făcut pe fratele tău... Şi când îşi dete sufletul strigă... a! a! o! o!

Scena IX

Cei de sus, DOAMNA MARIA, OANA, IRINA, REVECA vin din dreapta.

La intrarea din stânga apare o clipă paharnicul ULEA şi stolnicul DRĂGAN.

DOAMNA MARIA: Ştefan... ce e, Ştefane?...

OANA: Măria-ta... Ce e, măria-ta?

PAHARNICUL ULEA: Ca şi mort... la lucru...

DOAMNA MARIA: E cald... (Îi pipăie mâinile şi le sărută.) N-a murit...

OANA (doftorilor): Nu e aşa că nu moare, că nu moare... DOFTORUL ŞMIL: Nu moare... Are atâtea puteri... Aşa un suflet, Doamne...

DOAMNA MARIA: Cum îi picură năduşelile pe pernă... Ce mult a suferit... (Reveca şi Irina, la iconostas, zic rugăciuni.) DOFTORUL ŞMIL (lui Klingensporn): Ai ars tot? DOFTORUL KLINGENSPORN: Tot ce era de ars.

DOFTORUL ŞMIL: Scapă... (Doftorul Klingensporn şi doftorul Cesena dau din cap.) Ce? Nu?

DOFTORUL CESENA: Si, signore.

DOFTORUL ŞMIL: Când s-o deştepta... oleacă de vin... (Oana se repede şi aduce vin.) Aşa, un vin tare, să puie la inimă...

DOFTORUL KLINGENSPORN: Şi linişte, linişte... Dumnezeu va face şi minunea asta...

OANA (turnând vin în paharul de alabastru, îi tremură mâna): E cotnar... d-ăl care-i place măriei-sale... (S-aude tumultul în depărtare.) DOAMNA MARIA: Tocmai acum? Mâine nu s-ar putea?

CLUCERUL MOGHILĂ: Cum? Să ieşim din cuvântul lui?... Unde se află...

DOAMNA MARIA: Ce strigă?

CLUCERUL MOGHILă (ascultă): Nu s-aude.

ŞTEFAN (în toropeală): Mai repede... arde... o! o! flăcări...

DOFTORUL ŞMIL: Unde e paharul?

OANA: Iacătă-l!

ŞTEFAN (se mişcă): Ce foc! o! o! (Tumultul s-aude din când în când.) DOAMNA MARIA: Foc nestins!

ŞTEFAN (se întoarce, deschide ochii, se uită la toţi): Maria... Oana...

Şmil... N-am murit?

DOAMNA MARIA: Nu... nu... (Plânge şi-i sărută mâinile.) ŞTEFAN: Atunci, de ce plângi?

DOFTORUL ŞMIL: Măria-ta, niţel vin...

ŞTEFAN: Şmil... (Un zâmbet dureros. Soarbe vinul.) Aaah! Dar ce mă arde aşa? Că bine ziceţi... Ce e focul ăsta pe lângă focul de pe inima mea... Ia! (S-aude tumultul mai limpede.) Ce?... N-auz bine? Ba, auz... Ce strigă?

CLUCERUL MOGHILĂ: Aleg pe Bogdan, măria-ta.

ŞTEFAN: Î... î... î... Parcă ş-un alt nume... Nu strigă toţi la fel... Cine să trăiască? (Se scoală pe jumătate.) Cine să trăiască?... Ştefan? Eu? Fiul cui?... Nepotul cui... Moghilă, vezi ce strigă...(Moghilă se duce la fereastră şi se întoarce schimbat la faţă.) Spune-mi vorba care ar ucide pe oricare altul în locul meu... Ce?...

CLUCERUL MOGHILĂ: Nedesluşit... Mă repez să aflu... (Iese repede prin stânga.)

DOFTORUL KLINGENSPORN: Orice mişcare...

DOFTORUL ŞMIL: E moartea!

DOAMNA MARIA: Auzi, măria-ta!

ŞTEFAN: N-auz... S-a potolit... Iar încep?... A... a... a... a!... (S-aude glasul lui Ulea cerând domn pe Ştefăniţă.) Daţimi... ah!... daţi-mi... DOFTORUL ŞMIL: Ce faci... (Toţi îl înconjoară d-aproape.) DOFTORUL CESENA: Nu!

DOAMNA MARIA: Nu!

OANA: Ah! nu!

REVECA: Nu!

IRINA: Nu!

DOFTORUL KLINGENSPORN: A! nu!

ŞTEFAN: Toţi, duşmani?... Şi tu, Oană?... (S-aude din nou strigând pe

Ştefăniţă. Se ridică în picioare.)

DOAMNA MARIA: Nu... nu te duce...

ŞTEFAN: Tu să schimbi ce-mi este scris... Oană! sabia... sabia... c-am să judec!... (Oana îi dă sabia.) Ştefan, nu Ştefăniţă... Viu, viu, numaidecât! O! ho! ho! să se împlinească legea!... (Ştefan pleacă repede şi, şchiopătând mai greu, iese prin stânga.)

DOAMNA MARIA (târându-se în genunchi): Ah! nu! nu te duce! (Se ridică în picioare şi fuge la fereastră.) A!... se duce ca un vifor... Ca un taur îndârjit în mijlocul mieilor!

DOFTORUL ŞMIL: S-a sfârşit! Păcat!

DOAMNA MARIA: Ah! Doamne!

OANA: N-a picat?

DOAMNA MARIA: Da... păcătosul...

OANA: Un munte i-ar fi stat în faţă!

DOAMNA MARIA: Spune poporului ceva... (S-aude: "Să trăiască Bogdan!") Se cutremură... Se întoarce... Vine... (Toate izbucnesc în plâns.)

Scena X

ŞTEFAN se opreşte pe treptele intrării, cu părul în neorânduială, tulburat, ca un halucinat. De pe sabie curge sângele. Toţi fac câţiva paşi spre el şi se opresc încremeniţi de durere şi de spaimă.

ŞTEFAN: O! cine vrea pe Ştefăniţă, nepotul răposatului domn al Moldovei?... Cine a zis că sunt bătrân şi bolnav?... Pe Ulea l-am măsurat cu privirea... Murise înainte d-a-l izbi!... Picăturile astea sunt calde... În fiece ostaş e o fiară!... Iatăl... Pândeşte călare... Calul îi tremură şi joacă... Bagă pintenii pân la rădăcină... Chiuie de-nfioară valea Racovăţului... Unde e mai greu, acolo cade... Un leu în mijlocul dihorilor... Zboară capetele până nu mai simte mâna din umăr... Când mă văzu, îşi cuprinse faţa cu amândouă mâinele, şi eu cu amândouă o învârtii, şi trecu prin el ca printr-un aluat ce se dospeşte... Dumnezeu să-l ierte... Dumnezeu?... Dar cine e de vină? Io, Ştefan voievod, am suit pe Bogdan pe tron... Io, Ştefan voievod, i-am aşezat cu mâna mea coroana strămoşilor mei... El fu de faţă şi văzu ce vreau eu, şi tot sfatul, şi toată ostăşimea... Sufletu-mi nu vrea, şi ca un scos din fire se aruncă în sabia mea... Cine e de vină?... Se cutremura Moldova şi-o prăpastie se deschise... Şi cu acest sfânt oţel oprii cutremurul şi umplui prăpastia! (S-aude: Să trăiască domnul Bogdan!) Î... î... î... Da...! S-a împlinit legea! (Scoboară treptele şi aruncă sabia.) Ţi-ai împlinit menirea ca şi mine! Maria... Oana... Răsuflarea... (Cade pe braţele lor şi-l duc pe scaunul cu stemă.) Deschideţi geamurile... Apă... (Oana îi dă apă în paharul de alabasru.)

DOAMNA MARIA (covârşită de durere): Măria-ta, să te odihneşti!

ŞTEFAN: Mă voi odihni...

DOAMNA MARIA: Bogdan e domn... Uită tot...

ŞTEFAN: Voi uita tot... nu-mi voi aduce aminte de nimic... (Suflă greu. Pipăie pe Maria şi pe Oana.) Să dăruiţi paharul acesta Mânăstirei Putna... Nu vine...? Mai iute...

DOAMNA MARIA: Cin să vie, măria-ta?

ŞTEFAN: Nu, doamna aceea înfăşurată în negru... Ea o să vie mai degrab decât am dori-o... Poftim... Te-am privit datâtea ori în faţă... Nu mi-e frică de tine... (Sughiţă.) A! ci vin o dată, Bogdane, că nu pot...

(S-aude la intrare: Să trăiască vodă Bogdan! Năvălesc Bogdan, hatmanul Arbore şi toţi ceilalţi pârcălabi şi Sfatul domnesc, ostaşi,

popor, şi cad în genunchi.)

BOGDAN: A! Măria-ta!

ŞTEFAN: E... (Sughiţă.) E... mă-ri-a-ta!... Frig... frig... (Se uită la doamnă, apoi se uită lung la Oana.) Mai bine... (Sughiţă.) Mă... voi... odihni... (Se întinde în şira spinării. Face cruce.) O... o... o...

Moldova... (Îi cade capul pe pieptul Oanei.)

(Din mulţime s-aude un geamăt lung.)

Cortina